Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Fiica măcelarului

        de Yaniv Iczkovits

(fragment)

Traducere din engleză de Ioana Petridean

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) EDITURA HUMANITAS FICTION – 15 ANI

CELE MAI FRUMOASE FICŢIUNI DIN LITERATURILE LUMII

 

Yaniv Iczkovits (n. 1975) este un scriitor şi scenarist israelian, ai cărui bunici provin din Ungaria, Cehoslovacia şi România. Admis la faimosul Program Interdisciplinar Adi Lautman pentru Studenţi Excepţionali al Universităţii din Tel Aviv pentru studii de licenţă, petrece un an la Universitatea din Oxford ca Chevening Fellow în timpul anilor de master. A fost apoi lector la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Tel Aviv timp de opt ani, iar după obţinerea titlului de doctor la Universitatea din Tel Aviv a urmat studii postdoctorale la Universitatea Columbia. Printre cărţile sale cele mai cunoscute se numără romanele Puls (2007), Adam şi Sophie (2009) şi Fiica măcelarului (2015; Humanitas Fiction, 2022), cel de-al treilea roman al său, cu care a câştigat Premiul Ramat Gan şi Premiul Agnon în 2015, acordat pentru prima dată după o perioadă de zece ani, şi pe care The Economist şi The Sunday Times l-au declarat una dintre cele mai bune cărţi apărute în limba engleză în 2020. În 2021, i s-a acordat Wingate Literary Prize şi fost de asemenea nominalizat pentru Premiul Sapir. Cel mai recent roman al lui Iczkovits, Nimeni nu părăseşte Palo Alto (2021), a fost de asemenea nominalizat la Premiul Sapir.

Fiica măcelarului este un roman picaresc, având în centru o eroină cu ecouri din literatura idiş şi rusă, un tur de forţă plin de suspans şi răsturnări de situaţie.

În vara toridă a anului 5654 – 1894, după calendarul gregorian, tot mai mulţi bărbaţi evrei din Zona de Rezidenţă, singurul teritoriu în care le e permis evreilor din Imperiul Rus să se stabilească, îşi părăsesc familiile, lăsând în urmă soţii deznădăjduite şi copii neajutoraţi. Când Zvi-Meir Speismann face acelaşi lucru, soţia lui, Mende, devastată de suferinţă, încearcă să-şi pună capăt zilelor, aruncându-se în apele râului Iaselda. Acest gest declanşează o avalanşă de evenimente care pendulează permanent între fantastic şi realism brutal, creând un efect năucitor. Soră mai mică a lui Mende, mamă a cinci copii şi soţie de fermier, Fanny Keismann decide că e timpul să-i facă dreptate surorii ei şi, astfel, tuturor femeilor aflate în situaţia de a fi văduvele unor bărbaţi vii. În miez de noapte, la adăpostul întunericului, îşi părăseşte casa, fără a spune nimănui unde merge, şi pleacă în căutarea cumnatului ei. Începând din acest punct, romanul lui Iczkovits se construieşte asemenea unui basm de proporţii uriaşe, în care eroina ad-hoc porneşte într-o călătorie greu de imaginat, adunând în drumul ei o mulţime de alte personaje şi mobilizând forţe greu de stăvilit.

„Uneori dai peste o carte atât de inedită, ieşită din comun şi originală încât pare unică, fără nici un precedent. Aşa este şi acest roman.“ (Kirkus Reviews)

„Cu o imaginaţie nestăvilită şi un stil vibrant, Iczkovits crează un personaj de o bravură de neuitat şi îşi mânuieşte condeiul cu inteligenţă şi îndrăzneală. O carte remarcabilă.“ (David Grossman)

Beala

Un bărbat şi o femeie stau într-o căruţă. El ţine în mână o pensulă, ea e numai urechi. Puţin mai devreme au încheiat o înţelegere: ea va afla adevărul despre Yoshke Berkovits, cel mai timid erou al armatei ţariste, cu condiţia ca artistul să aibă onoarea de a picta portretul nepoatei Tatălui.

Lumina lunii e ca o cravată pe după grumazul nopţii, razele ei alunecând de-a lungul unui costum de beznă. Steluţe sclipitoare pâlpâie pe cer. Un vânt răcoros mângâie spinarea unduită a pământului, care a devenit molcom sub povara căldurii de peste zi, cerşind îndurare. Broaştele îşi cântă chemările pline de amor, iar aerul e îmbibat de parfumul ierbii şi al bălegarului. Pictorul începe, odată cu prima tuşă de culoare.

Conturul feţei

Vă rog să mă iertaţi, doamnă, sunt un bărbat cu multe defecte, dar nimeni nu m-a acuzat vreodată că aş fi un maestru al cuvintelor. Ni-meni! Mi-a fost hărăzit un dar ceresc, pe care eu îl numesc simţul pentru frumos. Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar cei mai mulţi dintre oameni au ochi. Şi ce văd ei cu ochii aceia? Dumnezeu să ne aibă în pază! Vă vine să credeţi că oamenii au inventat cuvântul „urât“? Ca să fim sinceri, cuvântul ăsta e folosit pentru a-i descrie pe aceia ale căror feţe au anumite defecte. Dar eu, pictorul, n-am văzut niciodată ceva „urât“. Timp de ani întregi am trăit cu sentimentul că mintea mea e slabă şi că pricep greu lucrurile, deoarece eram fascinat de oameni pe care ceilalţi îi percepeau drept neatrăgători. Toată lumea mă lua peste picior: dacă totul e chiar atât de frumos, mă tachinau ei, înseamnă că nimic în lumea asta nu e respingător, nici măcar aluniţa aceea gigantică, nici fundul lui cutare şi cutare, ziceau ei. Ei bine, eram stânjenit. Nu voiam să spun că totul era perfect, simetric şi atrăgător. Voiam să spun că până şi lucrurile care ne repugnă sunt frumoase în felul lor şi că până şi o aluniţă uriaşă poate mişca sufletul cuiva.

Vă rog să mă iertaţi, doamnă, pentru amplul preambul, dar povestea pe care urmează să o auziţi e spusă de un pictor. Oare lucrurile s-au întâmplat astfel, până în cele mai mici detalii? Nu ştiu. Oare aşa mi-a fost spusă şi mie povestea? Nu-mi amintesc. Dar ăsta e felul în care mi-o depăn mie: o poveste spusă de un bărbat care simte frumuseţea, chiar şi într-o latrină sau lângă o groapă comună. Dacă vreţi să auziţi o altă versiune, atunci puteţi întreba pe altcineva, un fierar sau un brutar, care vă vor spune cu siguranţă povestea din perspectiva fierului sau a pâinii. Poate că ei vă vor găsi ca fiind o femeie ciudată şi înfricoşătoare. Părul dumneavoastră blond, şi ochii de lupoaică, şi nasul ascuţit, şi urechile mici, toate par să fi fost aduse şi puse laolaltă din părţi diferite ale lumii ăsteia. Dar eu cred, şi vă rog să mă iertaţi dacă sunt prea direct, că sunteţi frumoasă. Văd o mare taină îndărătul ochilor dumneavoastră limpezi, de madonă.

Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar cuvântul cu care sunt forţat să încep povestea lui Yoshke Berkovits e „căcat“. Pentru siguranţă, nu voi folosi nici „fecale“, nici „rahat“, nici „excremente“, şi asta pentru un motiv cât se poate de întemeiat. Folosesc „căcat“, pasta maronie, în formă de cârnat, care iese din dosurile oamenilor o dată pe zi, poate de două ori, într-o zi bună. Ei bine, povestea căcatului e de fapt povestea rasei umane, sau, cel puţin, povestea ieşirii spiritului din trup, care e într-o foarte mare măsură legată de ridicola distincţie între frumuseţe şi urâţenie. Dacă sunteţi într-adevăr rudă cu Yoshke Berkovits (lucru pe care îl găsesc greu de crezut, în timp ce vă schiţez linia rotundă a feţei, care nu seamănă câtuşi de puţin cu bărbia ascuţită a Tatălui), atunci înseamnă că sunteţi evreică. Oricum ar fi, dacă aveţi cunoştinţă de Vechiul Testament, înseamnă că nu vă e străină povestea lui Adam şi a Evei, care au mâncat din Pomul Cunoaşterii. Poate vă amintiţi, draga mea doamnă, care a fost primul lucru pe care l-au făcut după ce au început să vadă lumea în mod diferit? S-au îmbrăcat! Brusc, trupul a devenit un motiv de ruşine, şi asta fără nici un temei, înţelegeţi? Din clipa în care a devenit posibil să distingă între bine şi rău, făptaşul a fost descoperit: corpul e rău, mintea e bună. În momentul acela, draga mea doamnă, a început istoria căcatului. Pentru că, dacă ne ruşinăm de trup, suntem dezgustaţi de reziduurile lui.

Vă rog să mă iertaţi, doamnă, probabil că vorbele mele sună prea dur în urechile dumneavoastră? Unde mai pui că un artist cultivat şi un pictor sublim n-ar trebui să fie interesat de lucruri de căcat. Sus boaşele pentru asta! Artistul în cauză chiar e preocupat de căcat şi n-are nici o intenţie să lase materia în chestiune să-i scape. Şi ştiţi de ce? Pentru că Yoshke Berkovits a făcut primii paşi spre independenţă într-o grămadă de căcat.

Da, draga mea doamnă, în ziua în care a fost furat de răpitorul de copii, Yoshke Berkovits a fost trimis, împreună cu alţi băieţi evrei, flăcăi polonezi delincvenţi şi orfani ruşi, la şcoala cantonului de lângă Kiev, pe malurile Niprului. Şi ce au învăţat ei la şcoala aceea? Ei bine, meşteşuguri folositoare vieţii de soldat: unii au învăţat să facă pâine, alţii au învăţat să bandajeze răni, iar alţii, să bată în tobe, şi numai câţiva erau suficient de atletici încât să fie antrenaţi pentru luptă.

Vă rog, doamnă, permiteţi-mi să vă cer să nu vă mişcaţi. Sunt pe punctul de a termina conturul feţei şi orice mişcare pe care o faceţi poate modifica unghiul şi, prin urmare, întreaga lucrare, aşa încât, dacă nu vă deranjează… exact. Aşa.

În orice caz, Yoshke a ajuns la şcoală la vârsta de doisprezece ani, împreună cu prietenul lui, Pesach Avramson, iar cei doi au devenit cei mai încăpăţânaţi cadeţi din întreaga unitate. Când elevii erau chemaţi la slujba de duminic㠖 ei nu veneau. Când li s-a oferit suma de douăzeci şi cinci de ruble pentru a fi botezaţi în apa râului – s-au făcut nevăzuţi. Bucătăria nu era cuşer – refuzau să mănânce. Era strict interzisă purtarea de yarmulke – amândoi îşi acopereau creştetul cu palmele. Fiţi atentă, doamnă, pentru că trebuie să înţelegeţi: încasau aproape o sută de lovituri de bici în fiecare săptămână. În cele din urmă, au primit cea mai rea pedeapsă pe care o putea primi un cadet: să cureţe latrinele, meserie care scurta, dacă nu chiar amputa viaţa celor condamnaţi să o practice. Pe parcursul primei luni, trupul se molipsea de cine ştie ce boală, pe parcursul celei de-a doua luni apărea febra, iar în cea de-a treia lună se odihnea deja în cel mai îndepărtat colţ al cimitirului. Dar imaginaţi-vă că cei doi au reuşit să rămână sănătoşi graţie simţului umorului. Se strigau unul pe celălalt Colonel Căcat şi General Pişat. Se prefăceau că studiau zi de zi doctrina funcţionării corpului şi a orificiilor lui şi dezbăteau îndelung, ca doi mari învăţaţi, dacă unul sau altul mâncaseră grâu sau porumb la cină. Îşi înghiţeau mâncarea nepăsători, de vreme ce nu primeau altceva, în afară de cartofi zdrobiţi. Nu după multă vreme, nu mai puteau face distincţie între mâncarea insipidă pe care o dădeau pe gât şi rahatul de porumbel pe care primiseră ordin să-l cureţe de pe ferestre.

— Ce avem azi de mâncare? întreba unul din ei.

— Rahat de porumbel, răspundea celălalt, gluma lor obişnuită.

Vă rog să mă iertaţi, draga mea doamnă, dar nu ştiu dacă înţelegeţi ce vreau să vă spun. Cei doi băieţi, în vârstă de doisprezece ani, care crescuseră într-un orăşel evreiesc de departe, au fost răpiţi din patul lor într-o noapte şi târâţi sute de verste, pentru a li se oferi nişte privilegii inimaginabile, în schimbul supunerii. Şi, cu toate astea, ceva din adâncul sufletelor lor le spunea să reziste. Iar noi, soldaţii armatei ruse, apreciem rezistenţa încăpăţânată şi nimic nu ne face o plăcere mai mare decât să frângem încăpăţânarea unui catâr. Acesta este motivul pentru care instructorii lor i-au trimis în grămada aia de căcat, oferindu-le în schimb două posibilităţi de a alege: căinţa sau moartea. Ei doi aveau să se trezească dimineaţă de dimineaţă şi să meargă la latrine. La început, încercaseră să-şi păstreze hainele curate, vomitând de fiecare dată când petele de rahat treceau dincolo de uniformele pe care le purtau. Începuseră să respire numai pe gură şi ignorau larvele şi viermii care mişunau peste tot. Cu timpul, şi-au dat seama că asta avea să fie lumea lor de aici înainte, aşa puturoasă cum era, iar singurele mijloace de protecţie pe care le aveau la dispoziţie erau ochii închişi şi nările acoperite.

Au continuat să se roage în fiecare dimineaţă, după-amiază şi seară, fără să ştie măcar de ce o făceau, recitând frânturile şi fragmentele pe care şi le aduceau aminte. Pe măsură ce zilele treceau, au început să se schimbe. Se spune că Dumnezeu a început să râdă, când i-a auzit slăvindu-I numele, în timp ce erau mânjiţi de căcat. Asta nu se întâmplă prea des, ştiţi, ca Dumnezeul domniilor voastre să se prăpădească de râs. El are pretenţii, stabileşte pedepse, iar uneori se dovedeşte milostiv. Dar să râdă? Şi Dumnezeul nostru e la fel de uscat ca o pâine veche. Nu mi-ar plăcea să iau cina cu Sfântul Tată Ceresc şi Fiul.

Ei bine, râsul lui Dumnezeu i-a îmboldit şi mai mult către rugăciune, iar ei, la vârsta aceea fragedă, au înţeles ceva ce majoritatea oamenilor nu înţelege până la ultima suflare: nu e nimic în neregulă cu trupul, nici măcar cu excrementele. Zi după zi, întâmpinau miile de soldaţi bine hrăniţi care vizitau latrinele. Asemenea unor chelneri atenţi, care îşi aduc aminte ce comandă de obicei clienţii lor, cei doi au învăţat să-i recunoască pe soldaţi după mirosul, forma şi culoarea excrementelor.

Glumeau între ei: uite că vine cârnăciorul rozaliu al căpitanului, urmat de gâlma pufoasă a fierarului, apoi rahatul împroşcat al sergentului de artilerie (care pare să nu nimerească niciodată gaura) şi căcărezele ca de oaie ale brutarului. O, priveşte, bucătarii au schimbat azi meniul, nu mai servesc piure de cartofi, ci orez şi fasole, aşa cum ne putem da seama după rahatul ăsta aţos. Cu toţii suntem ţărână, şi în ţărână ne vom întoarce; nu aşa zice şi Scriptura voastră?

Ochii

Aţi putea să vă relaxaţi puţin? Să continuăm cu ochii. Sunt destul de impunători şi aşa, prin urmare, vă rog să nu vă încruntaţi. Mulţumesc.

Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar Yoshke şi Pesach au muncit la latrine, fără ca vreunul din ei să se îmbolnăvească. Dacă ar fi să fac o estimare, aş zice că ar fi putut s-o ducă aşa doi ani întregi. Altceva i-a făcut să cedeze, desigur. Unii le spun „emoţii“ sau „chinuri mentale“, dar acestea nu sunt decât maniere edulcorate de a descrie rănile şi loviturile pe care le suportă sufletul, în clipa în care e sfâşiat.

Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar, aşa cum probabil v-aţi dat deja seama, nu sunt cine ştie ce patriot. Îmi place Rusia, dar n-aş muri de dragul ei. În armată, primesc mâncare în schimbul talentului meu artistic, chiar dacă acesta e redus la executarea portretelor banale ale generalilor. Mă rog la Dumnezeu, la fel ca toată lumea, atât cât să nu-mi atrag atenţia nedorită a unora şi să evit să fiu perceput ca un intelectual dispreţuitor, Doamne păzeşte. Şi dacă ai căuta, n-ai putea găsi o idee pentru care aş fi pregătit să-mi sacrific trupul. De aceea v-am admirat mereu pe voi, evreii (asta dacă sunteţi într-adevăr evreică), pentru hotărârea cu care evitaţi orice formă de patriotism şi pentru loialitatea domniilor-voastre faţă de familie şi de comunitate.

Într-o zi ca oricare alta, în timp ce Pesach Avramson stătea sprijinit de peretele unei barăci, după ce curăţase latrina, unul dintre cadeţi s-a apropiat de el, informându-l despre zvonurile care circulau în legătură cu o posibilă arestare a fratelui său. Nu ştiu toate detaliile, dar se pare că fratele lui Pesach fusese şi el luat cu forţa, dar reuşise să evadeze şi hotărâse să se răzbune. Necruţătoarele lui acte de răzbunare determinaseră comunitatea evreiască să-l dea, în cele din urmă, pe mâinile autorităţilor.

Vă rog să mă iertaţi, draga mea doamnă, dar când am auzit povestea asta pentru prima dată, mi s-a părut greu de crezut. Poate oare cineva să se lovească singur cu pumnul în faţă? Poate oare cineva să-şi tragă singur un genunchi în burtă? Pare că, odată ce frica e semănată în rândurile domniilor-voastre, oameni buni, ura erupe şi deveniţi cei mai răi duşmani ai voştri. Unul nu înghite pe altul, acesta din urmă îl detestă pe primul, îl trădează, iar acela ciripeşte şi aşa, întreaga comunitate e dezbinată. În cele din urmă, cineva devine ţap ispăşitor pentru toată lumea. În noaptea aceea, Pesach Avramson s-a întins pe pat cu ochii larg deschişi, în timp ce gânduri eretice îi asaltau inima lipsită de apărare. A început să-şi amintească tot felul de incidente, cărora nu le dăduse atenţie până atunci, dar care i se păreau acum de o importanţă ce nu putea fi ignorată.

Şi-a amintit, de exemplu, că, la câteva zile după ce fusese răpit şi după ce fratele lui reuşise să evadeze, răpitorul lor, Leib Stein, îi târâse pe el şi pe Yoshke în casa unui ţăran goi, într-un sat de pe drumul lor spre cazarmă, ţăran care se învoise să le ofere adăpost şi hrană, în schimbul unei sume generoase. Pe masă erau lumânări de Şabat, iar Pesach l-a privit pe Yoshke, nevenindu-i să-şi creadă ochilor: se aventuraseră atât de departe de casă şi nici măcar nu băgaseră de seamă sosirea Reginei Şabatului. Într-o răbufnire spontană de devotament, răpitorii au început să se roage asemenea unor cantori, în faţa fermierului stânjenit. Apoi au făcut kiddush, şi-au spălat mâinile şi au trecut challah de la unul la altul, făcând înconjurul mesei, în timp ce Pesach îi privea cu seninătate, fiindcă ce evreu nu întâmpină Şabatul cu bucurie? Un străin ca ţăranul acela nu putea înţelege aşa ceva.

Dar, în clipa în care a aflat că fratele său a fost dat pe mâna autorităţilor, Pesach şi-a adus aminte de seara aceea, plin de consternare. Interpretând expresia de pe chipul ţăranului într-o cu totul altă manieră, şi-a dat seama că el nu simţise stânjeneală, ci ruşine şi resentiment, gândindu-se cum pot şerpii ăştia ticăloşi să înalţe imnuri întru slava Gardianului lui Israel, după ce au răpit fără milă pruncii aceluiaşi gardian? Nenorociţii nu văd nici o contradicţie între faptele lor pline de cruzime şi rugile pentru protecţie, siguranţă, sănătate şi o viaţă bună; cu alte cuvinte, aspiră tocmai la lucrurile pe care li le refuză altora. Pesach s-a cutremurat la gândul că, pentru unii oameni, religia nu face decât să le servească nevoilor lor egocentrice, legile fiind cel mult mimate. Apoi a început să se întrebe la ce foloseau rugăciunile celor mai de seamă oameni ai comunităţii, de vreme ce tocmai aceşti oameni permiseseră ca alţi membri ai comunităţii să-l trădeze pe fratele său şi să-l dea pe mâna poliţiei? În numele cui îl sacrificaseră? Al credinţei? Al Torei? Al nici uneia. Totul servea exclusiv interesele egoiste ale unor bărbaţi care se tem de autorităţi. Şi ce minciuni îşi spun, oare, pentru a-şi suprima sentimentele de vinovăţie? Ce verset au folosit pentru a justifica această transgresare? O durere ascuţită a străpuns trupul lui Pesach, dar nici n-a urlat, nici n-a plâns, ştiind că nu era decât durerea detaşării. Trebuia să-şi epureze existenţa de prezenţa lor, în aşa fel încât să nu lase nici măcar o urmă. Avea să-i privească de acum înainte cu acelaşi resentiment pe care îl citise în ochii fermierului. Şi cum rămânea cu scursura care-i trădase fratele? Ei bine, îi va veni rândul să plătească pentru fapta lui.

Yoshke Berkovits stătea întins în patul de lângă el, simţind furia prietenului său. Şi el era treaz şi a întins mâna, să-l atingă pe Pesach. Un gest important, deoarece, după noaptea aceea, a devenit limpede că Pesach nu mai putea rămâne Pesach. A doua zi dimineaţa, le-a raportat instructorilor că vrea să fie botezat în apele râului. Din clipa aceea, munca la latrine a încetat şi a fost trimis să se pregătească alături de trupele de infanterie. Lui Yoshke Berkovits i-a fost dat un nou ucenic, Imre Schechtman pe numele lui, iar de acum abia dacă-l mai vedea pe Pesach Avramson, devenit între timp Patrick Adamski, în timpul zilei. Dar noaptea, fără să rostească nici un cuvânt, Yoshke şi Pesach stăteau întinşi pe pat, ţinându-se de mână, ştiind că legătura dintre ei nu avea nimic de-a face cu religia sau naţionalitatea.

Expresia de pe chipul dumneavoastră îmi spune că povestea aceasta despre Pesach Avramson vă surprinde, sau poate chiar vă creează o senzaţie de disconfort. Asta e ciudat, deoarece, în condiţiile în care sunteţi rudă cu Tatăl, nu ştiţi nimic despre venirea pe lume a lui Patrick Adamski. Uimirea dumneavoastră se va regăsi pe pânză. Mă tem că nu voi putea evita acest lucru.

Vă rog să mă iertaţi, draga mea doamnă, dar ar fi bine să spunem câteva cuvinte şi despre Imre Schechtman, pentru că îl găsesc cu totul înduioşător. Veţi înţelege puţin mai târziu de ce. Familia lui Imre venise din îndepărtatul Imperiu Ungar, în căutarea unei vieţi mai bune. Tatăl lui era un comerciant de sare care se mutase împreună cu familia la Odessa, pentru a-şi îndulci profiturile, fiind astfel mai aproape de rutele comerciale din apropierea Mării Negre. Vremea sudică, i se spusese, ar fi putut ameliora psoriazisul soţiei sale. Într-adevăr, după numai o vară se simţea mai bine decât se simţise vreodată în ultimii zece ani. Dar, indiferent cine i-ar fi dat tatălui său acest sfat, uitase să-i pomenească despre vântul năprasnic care mătură golful Odessei în timpul iernii, aşa încât furtunile au răpit-o, aşa cum era de aşteptat, pe doamna Schechtman şi l-au lăsat pe Imre Schechtman, cel mai mic dintre cei şapte copii ai familiei, orfan de mamă. Afacerile tatălui au avut şi ele de înfruntat furtuni necruţătoare. Puternicii săi competitori ştiau şi ei că Marea Neagră era cheia lor spre succes. Spre deosebire de tată, ei aveau câteva avantaje: vorbeau fluent limba localnicilor, aveau relaţii la nivel înalt şi dispuneau de lichidităţi. Nu peste mult timp, domnul Schechtman s-a trezit cu stocurile de sare distruse de umezeală, din lipsa depozitelor şi a cumpărătorilor, aşa că nu e greu de înţeles cum a ajuns la concluzia că fiul său cel mai mic avea în faţă o carieră strălucită în armata ţarului.

Micul Imre nu împlinise nici măcar opt ani când a fost înrolat ca fiind în vârstă de doisprezece. Nu peste multă vreme, ajunsese să fie considerat un prost de către toată lumea: se chinuia să citească, nu reuşea să scrie, iar când era certat, îşi muşca limba şi nu rostea un cuvânt. Singurul lucru pe care-l putea face era munca la curăţatul latrinelor, de vreme ce nu necesita nici un fel de abilităţi retorice ori înzestrări cognitive. Aici l-a întâlnit pe foarte experimentatul Yoshke Berkovits, care l-a învăţat tot ce are nevoie să ştie despre căcat un băiat de opt ani.

Dar Imre Schechtman nu era Pesach Avramson. O, nu, nicidecum! Sufletul îi era zdrobit, iar trupul îi era şubrezit. Spre deosebire de predecesorul lui, el nu găsea nici un fel de consolare în munca la latrine. Îşi petrecea fiecare zi cufundat în tăcere, afişând o expresie din ce în ce mai apatică. Yoshke Berkovits a renunţat la mesele ca găinaţul de porumbel şi i le oferea băiatului, însă Imre vomita tot ce punea în gură, iar în curând devenise fragil ca o iască şi, după nici o săptămână, s-a prăbuşit, ajuns la capătul puterilor. Faţa lui inocentă şi delicată părea pregătită de moarte. Yoshke l-a dus la infirmerie, sigur că zilele băiatului erau numărate.

Vă rog să mă iertaţi, doamnă, ne vom întoarce la Imre. Într-adevăr, povestea lui poate părea lungă şi v-a tulburat, dar nu suntem decât la început, foarte departe de miezul evenimentelor. Între timp, dacă doriţi, îmi voi dedica timpul ochilor dumneavoastră, care îmi spun atât de multe despre domnia-voastră, mult mai multe decât aş fi vrut să ştiu.

Nr. 06 / 2022
Nominalizări la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2021

Premiul Naţional de Poezie „Lucian Blaga” – 2022

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Galaxia Shakespeare
de Gabriela Gheorghişor

Hamlet şi consilierea familială
de Cătălin Pavel

O autobiografie fragmentară ficţionalizată
de Gabriela Gheorghişor

„Simpla corectitudine” (3)
de Gheorghe Grigurcu

Fericirea
de Nicolae Prelipceanu

„Dorinache”, „Tudorache”, „frate”...
de Mihai Ghiţulescu

Alfabet. România altfel – după 10 ani
de Cristian Pătrăşconiu

Re(g)alitatea muncii îndârjite
de Dumitru Ungureanu

Poetica văzului în discursul Emanuelei Buşoi
de Florian Copcea

Lumea ca teatru
de Gela Enea

Prezentul şi trecutul – a(le) lumii două feţe
de Mihaela Albu

Dinspre anchilopoetică spre poezie
de Gabriel Nedelea

Progresismul e poate problema noastră cheie. Pentru că ne minte frumos şi ne împinge pe nesimţite spre hău
de Petre M. Iancu

Mişcări studenţeşti în România anului 1968
de Cornel Basarabescu

Ithaca, mon amour
de Ştefan Melancu

Poeme sub pavăza gărzii de noapte
de Toma Grigorie

Festivalul Internaţional de Literatur㠄Tudor Arghezi”, 2022

There is a Will
de Haricleea Nicolau

Craiova în Festival, In love with Shakespeare
de Daniela Firescu

Poezie
de Alina Viţel

Universul lui Éric-Emmanuel Schmitt: paradisuri pierdute
de Andreea Buşe

Culorile despărţirii şi metamorfozele tristeţii
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Fiica măcelarului
de Yaniv Iczkovits

Petru Lucaci – Clarobscur: retrospectivă şi sinteză
de Ruxandra Demetrescu

© 2007 Revista Ramuri